„Dacă un tânăr mai cântă o doină înseamnă că nu vom muri ca neam”

Vestitul cvintet al muzicii folclorice , surorile Osoianu a fost fondat în anul 1980 în Chişinău, Republica Moldova de către bine cunoscutul etnomuzicolog Andrei Tamazlâcaru, în cadrul formaţiei “Tălăncuţa”. În unul din interviuri, domnul Andrei Tamazlîcaru le-a numit pe surorile Osoianu „primadonele folclorului moldovenesc”, “Surorile Osoianu au ştiu să facă o sărbătoare a cântecului şi a sufletului”.

Valentina, Ileana, Romela, Iulia şi Maria sunt 5 voci de excepţie din peisajul folclorului românesc. Vocile lor te fac să plîngi cu lacrimi de fericire. Ele cîntă  bucuriile şi durerile neamului.

De la cine aţi moştenit talentul şi dragostea faţă de muzică?

De la parinţi, fiindcă şi mama şi tata au cântat în tinereţea lor, ei aveau frumosul în sânge, dar şi de la bunelul Vlad Bobu care a fost un mare gospodar în sat, de la el  am preluat mai multe cântece.

Din ce regiuni ale Basarabiei preluaţi cântecele pentru a vă forma repertoriul?

Repertoriul nostru este foarte variat şi include cântece vechi din mai multe zone folclorice. Avem colinde din Transnistria; din sudul Basarabiei care este o zonă bine conservată, avem cântece de petrecere; din  zona de centru a Moldovei, doine, balade, cântece lirice, cântece pascale, ş.a

Mergeţi des în expeditii folclorice, ce a mai rămas viu din folclor în satele noastre?

Am mers în expediţii în sudul Basarabiei împreună cu marele folclorist Andrei Tamazlîcaru, conducatorul formației ” Tălăncuţei”, acum cu parere de rau mergem mai rar.

Ce părere aveţi despre poluarea folclorului cu manele? Cum putem combate  promovarea acestui kitsch?

Cum să-l combatem? Cântând cântecele autentice, curate, înălţătoare. Pământul nostru geme de atâtea perle, numai să ai inima să le auzi şi suflet să le vezi.

Datorită colaborării cu Zdob şi Zdub, i-aţi apropiat pe tineri mai mult de muzica populară, cum vi s-a părut această provocare?

Colaborarea cu Zdob şi Zdub a fost o experienţă frumoasă.  Sunt nişte artişti de mare valoare.  Aşteptăm noi   provocari.

Fiind mereu în interacţiune cu tinerii de la ansamblurile folclorice pe care le dăscăliţi,   ce ne puteţi spune, se mai simt tinerii atraşi de muzica populară?

Frumosul, dacă e proaspăt şi nou e şi autentic. Or, dacă-ţi potriveşti sufletul, trăirile cu cel al tânărului de azi, mai caută el discotecă? Dacă un tânăr mai cântă o doina înseamnă că nu vom muri ca neam.

În ultimul timp, tot mai mulţi interpreţi răzbat dincolo de Prut, nu v-ar tenta o posibilă lansare în România?

De ce nu?  Chiar avem ce demonstra fraţilor din Ţară.

Ce proiecte curente aveţi? Care sunt planurile de viitor?

Curând vom lansa un CD cu orchestra maestrului  Nicolae Botgros ”Lăutarii”.

Un  gând pentru cititorii noştri

Să păstorească Mioriţa din balade, aşa cum au făcut-o de milenii strămoşii noştri,  că doar cântecul cel vechi ne ţine locului.

Dina Cepeliuc

Zilele acestea la Alba Iulia s-a desfăşurat cel de-al XIII-lea Congres al Spiritualităţii Româneşti dedicat zilei de 1 decembrie 1918, sărbătoarea tuturor românilor la care au luat parte  peste 300 studenţi basarabeni ce studiază în România. Cu toţii  am participat la inaugurare  bustului lui Grigore Vieru pe Aleea Scriitorilor,  concertul de fanfară şi muzica populara, la parada portului militar şi popular. Au fost momente unice şi irepetabile.

inaugurarea bustului lui Grigore Vieru

Catedrala Reîntregirii

Statuia lui Mihai Viteazu

Parada portului militar

Ieri, 8 noiembrie s-a stins din viață Secretarul General al Uniunii Naționale a Tinerilor Basarabeni din România (UNTB), Andrei Savciuc, in urma unui tragic accident de pe șoseaua București – Pitești.

Andrei Savciuc a fost cel care a sprijinit și promovat interesele basarabenilor în România. Andrei este respezentantul unei noi generații ce a venit să promoveze imaginea Republicii Moldova. El și-a dedicat viața unui scop nobil – de a construi puntea de legatură dintre cele două maluri ale Prutului.

Tinerii moldoveni își exprimă sincerele condoleanțe familiei și prietenilor lui Andrei Savciuc, exprimându-și admirația față de personalitatea lui și le multumește  părinților pentru aportul pe care fiul lor l-a adus comunității noastre.

Andrei a fost un sprijin care a știut sa ne îmbărbăteze când a fost cazul, un fiu care a putut să fie mândria părinților, un om care a știut să iubească, un bărbat care a fost capabil să înfrunte cu demnitate obstacolele vieții. El este, într-adevăr, un model demn de urmat și un prieten a cărui pierdere doare. Iar durerea aceasta va sângera în timp, ca simbol al unei răni ce nu se cicatrizează.

Andrei a fost un aprig luptător și militant al ideii de consolidare a tinerilor basarabeni ce-și fac studiile în România, iar noi vrem cu tot dinadinsul să continuăm tradiția pe care el a tins s-o implementeze în rândurile noastre.

Fie-i memoria eternă…

Tinerii români basarabeni care-şi fac studiile în România

 

Pentru a comemora 17 de la trecerea în nemurire a soţilor Teodorovici, împreună cu membrii din GIRB, ne-am adunat duminică seara într-un local din Suceava. Am dorit să cinstim memoria celor două inimi gemene, a două simboluri ale românismului, care au luptat pentru integritatea naţională. Îi cinstim, îi iubim, Le cântăm cântecele.

În seara aceasta cred că visul a devenit realitate, căci ambele maluri ale Prutului au fost unite, graniţele şi vămile au dispărut pentru un moment.

Vreau să-i mulţumesc lui Cristi Rangu, solistul trupei Odyssey, care a acceptat să mă acompanieze şi să participe împreună cu noi la comemorare. Un mulţumesc lui Lucian, care a contribuit şi el la organizarea activităţii  noastre.Doar împreună am reuşit să facem ceva frumos. Mai jos plasez filmuleţele realizate de Oxana Greadcenco

S-a scurs un an de la publicarea primului articol …un  an de la crearea  acestui  bloguleţ , o lume în care mă descarc  în momente triste şi vesele, în clipe de dor şi de bucurie. Au existat momente când nu scriam câte o luna sau şi mai mult , dar până la urmă tot în lumea mea virtuală reveneam. Acum un an, pe 28 octombrie nu ştiam că mă voi ataşa atât de mult de blog, de voi, dragii mei. Nu scriu doar că aşa se cuvine în spaţiul unui blog, ci las sufletul să vorbeasca, să râdă, să plângă.

Vreau să  mulţumesc tuturor vizitatorilor   pentru că  îmi acordă un pic din timpul preţios.  Îmi citiţi postările uneori mai reuşite alteori mai puţin ,   reveniţi de fiecare dată pentru a citi gândurile, impresiile. Încerc să vă scriu şi să vă răspund cu sinceritate. Vă respect şi vă apreciez deopotriva pe toţi, ne leagă o prietenie. Vă multumesc din suflet că sunteţi alături de mine!

În anul care vine sper să scriu mai mult,   poate şi lucruri de care mă sfiam cândva că nu voi fi înteleasă.

Românii de pe ambele maluri ale Prutului vor comemora săptămâna aceasta 17 ani de la trecerea în nemurire a lui Ion şi Doina Aldea Teodorovici.  Grupului de Iniţiativă al Românilor din Basarabia au realizat un filmuleţ prin care îşi manifestă recunoştinţa faţă de cuplul Teodorovici care au contribuit  la reîntregirea neamului nostru, au luptat  pentru valorilor naţionale, pentru cultura şi limba nostră cea română .

Merge pe stradă, în jur plutesc figuri geometrice de diferite forme. Soarele se reflectă pe suprafaţa lor creând  un joc al luminilor. Sunetele au dispărut, o lume mută… fără cuvinte, fără muzică , fără durere, fără bucurii, a dispărut totul până şi bătăile inimii. Şi vibraţia ploii a dispărut şi cea a dragostei lor. E un vis urât al unei lumi fără  speranţe. Caută apa, sa-şi oglindească fiinţa, poate şi ea a devenit în timp o figură ascuţită, un colţ de lume răvăşit de amintiri şi pustiit de doruri.

E doar o iluzie, soarele îi desface pleoapele scăldate în această visare, aude ciripitul păsărilor, glasul copiilor , murmurul frunzelor; lacrimile se deşteaptă din acest îngheţ emoţional şi încep să se rostogolească pe chipul alb de ceară…zâmbetul dezmorţeşte buzele reci al unei fiinţe rătăcite prin dureri şi tristeţi. Pluteşte între zi şi noapte, între realitate şi vise urîte..îi este frică de nopţi, de cîteva zile încearcă să nu mai adoarmă şi-i reuşeşte doar că cearcănele îi brăzdează chipul. Cafeaua, cărţile şi muzica i-au devenit cei mai fideli prieteni, doar ei o mai ţin în viaţă. Pentru ea, fiecare noapte e o moarte iar fiecare dimineaţă o naştere. E  dependentă de fericiri străine…e modelul unei perfecţiuni neplănuite al jocului existenţei în care plutim cu toţii.

O toamnă de catifea îşi aşterne agale covorul de frunze foşnind la picioarele noastre. Razele de soare stau ascunse în câte o frunză,  merg pe străzi pe vârful picioarele ca să nu rănesc soarele din fiece frunză ce se odihneşte pe pământ. Am gândit un dans, al meu şi al frunzelor prin care se strecoară şi ploaia.

Mă strîngi de mână şi pornim spre  nebunia culorilor de toamnă. Vântul îmi mângâie părul, picăturile de ploaie se lovesc de obraz, n-avem nevoie de umbrelă, hoinărim şi suntem fericiţi. E toamna noastră, a clipelor petrecute împreună, a soarelui zgârcit ce încălzeşte mai slab dar ne face să stăm îmbrăţişaţi mai mult pe banca din parc.

Ceaiul cald cu aromă de fructe şi o carte de versuri  ne aşteaptă la cafeneaua de la colţ, singurul loc din orăşelul acesta unde liniştea, melancolia şi aroma cojilor de portocală se împletesc.

Cum e să stai departe de casă aproape 10 luni? Fiecare clipă în care reuşeşti să-ţi vezi părinţii să devină o sărbătoare; să plîngi şi să rîzi cînd asculţi cîntece legate de casa părinteasc? Să ţi se umezească ochii de bucurie cînd vorbeşti cu Liduţa sau cu Sergiu la telefon  şi le zici că îţi este dor de ei, că ai vrea să-i cuprinzi şi să cîntaţi împreună Ani de Liceu. Întîlnirile sînt cele mai dulci, timpul îţi arată că din toţi  doar 1, 2 prieteni te aşteaptă…şi oricît de multe obstacole nu v-ar separa, prietenia e cea care dăinuie mereu. Timpul e cel care îţi mustră conştiinţa şi te face să te simţi vinovat pentru certurile cu părinţii. Timpul e cel care suportă greutatea destinelor noastre. De aproape o lună sînt acasă şi sînt cel mai fericit om de pe pămînt. Despărţirea a durut, depărtarea m-a călit, întîlnirea m-a fericit.

M-au cuprins emoţiile cînd am văzut listele cu studenţii admişi la studii în România şi parcă am retrăit momentele de atunci, cît de sceptică eram, dezorientată, confuză…m-am bucurat cînd am aflat că cea mai bună prietenă a mea a fost admisă la Braşov, deja 2 oameni la care ţin enorm vor învăţa la  Braşov, 2 motive în plus să merg în vizită la ei.

Distanţa nu separă, ea uneşte. Abia peste timp îţi dai seama de valoarea unor oameni, de anumite sentimente, pe care timpul le-a aşezat cuminte în cutiuţa lor. Dorul e cel care apropie oamenii la bucurie, la necaz. Dorul e cea mai frumoasă stare pe care o poate simţi fiinţa umană. Acum, cînd  măzgălesc cîte ceva, sufletul meu freamătă de dor…Mă încearcă nişte stări confuze de îndrăgosteală văratică, nişte sentimente mai vechi care înfloresc de fiecare dată cînd vin acasă…Şi totuşi…sînt un om fericit.

Şi dacă unii vin la cimitir să-şi comemoreze rudele, apropiaţii…alţii vin la cimitir să supravieţuiască. Un paradox nu? Cimitirul se echivalează cu moartea, iar pentru alţii cu viaţa.  De vreo 5 ani, de cînd bunica a plecat în lumea celor drepţi,  merg la cimitir…pînă atunci ştiam de existenţa lui doar din auzite, un loc liniştit care pînă la urmă îi adăposteşte pe toţi..în fine să nu mă lungesc cu vorba..De fiecare dată observ acelaşi lucru care mă  întristează foarte tare, oamenii vin la cimitir să se hrănească, să apuce ziua de mâine.În mare parte am întîlnit bătrîni  care povesteau că  trăiesc singuri , iar o bătrînică mi-a mărturisit  că stă la azilul de bătrîni,  la cimitir vine să ceară bani pentru medicamente, în sinea mea mă gîndeam oare unde se alocă toate fondurile şi ajutoarele  care vin de la diferite asociaţii?. Oameni necăjiţi, trecuţi prin încercări grele şi ajunşi într-o situaţie care s-ar părea că nu mai are scăpare. Ce-i face pe ei să recurgă la aşa metode disperate? Probabil sărăcia şi nevoia. De ce nimeni nu-şi mai bate capul de ei..Încotro ne îndreptăm?

Practic aceşti bătrîni trăiesc din mila oamenilor, dar ce să mai zic cînd trec indivizi care-i ocolesc şi nici nu-i bagă în seamă, am rămas uimită cînd o familie trecuse pe lîngă o bătrînică care cerea de mîncare şi deşi duceau o pungă în care aveau  apă, au trecut indiferenţi şi nepăsători pe lîngă acel glas. Oare s-au gîndit aceşti bătrîni că vor ajunge la aşa zile, deşi s-ar părea că ei se consideră fericiţi. Sincer, aceste privelişti m-au întristat …eu nu pot înţelege, dacă eşti bătrîn la noi în ţară viaţa ta e terminată? oare pe toţi îi aşteaptă acelaşi destin?